8 iulie 2013

Am respirat norii

Ai fost pana acuma “la” munte? Dar “pe” munte? Intre aceste doua exprimari e o diferenta ca de la cer la pamant la propriu… si rasturnata la 180 de grade!

Probabil daca l-as fi folosit pe “pe” (nu vorbesc de Pepe de la televizor!) pe la 20 de ani, nu mi s-ar fi parut atat de extraordinar. Dar acum stau sa ma intreb de ce naiba a durat atat sa ajung de la “la” la “pe”?… Ce am facut toti anii astia de doar am contemplat muntele in loc sa-i descopar cotloanele si sa ajung sa respir norii? Am facut cate ceva, dar nu vreau sa ma abat de la subiect…

Trebuie insa sa multumesc oamenilor care mi-au aratat ca exista si o altfel de vacanta la munte in afara de aceea in care te cazezi la o pensiune, unde te asezi pe o bancuta respirand multumit aerul curat si fumul de gratar, joci carti sau remi, iti plimbi fundul pe un drum de tara sau sosea timp de jumatate de ora – o ora (nu spun ca nu e buna si asta, Doamne fereste!) si iti bei apoi berile mergand multumit la culcare dupa ce mai arunci o privire la muntele din fata ca la un tablou 3D din care nu intelegi nimic.
Mai auzi povesti cu unii care se catara pe munti. Varfuri celebre! Eeee… aia sunt profesionisti! Mai vezi un film – Doamne ce trucaj misto cu aia catarati pe stanci! Si… cam atat! In rest, nicio idee!

Mi-e si rusine sa spun ca ceva aproximativ gandeam si eu pana acum cateva zile. Eu care alerg de 4 ori pe saptamana si am cateva semimaratoane la activ. Eu care am incercat ceva sporturi si care nici nu sunt genul sa stau locului. Dar cu Domnul Munte n-am avut onoarea pana acum! Pe bune!

Si ma ia prietena mea Doina si ma intreaba daca nu vreau sa merg cu ea si colegii ei de la Libra Bank pe un traseu montan in cadrul competitiei lor Libra Energize? Competitie? Stiam ca erau impartiti pe echipe si ca de-a lungul a cateva luni se intreceau la diverse competitii gen alergare, tras cu arcul, bicicleta, caiac etc. Traseu montan? Nu sunt profesionisti, deci o sa-i plimbe un pic prin padure, o urcare lina, un popas, doua, dupa care coborarea intr-o fericita viteza!

Aveam de ales intre a merge cu cateva prietene la mare, sa zac pe plaja si sa ma fatai pe tocuri prin cluburi, sau a merge pe acest traseu montan cu cei de la Libra. Fire nelinistita si sportiva aleg a doua varianta! Mai bine in bocanci frate, printre bancheri, decat pe tocuri, printre ghertoi! (scuze celor care nu se incadreaza!, dar din pacate sunt mai multi ca voi si va pierdeti in peisaj)

In ultimul moment, prietena mea imi trimite un mail, circulat pe la toate echipele din banca inscrise in competitie, cu amanunte despre traseu. Mi-au sarit in ochi cateva cuvinte – 6-8 ore, lanturi, salvamont, 2 litri apa… Nimic nu m-a scos din calmul meu. Singura mea neliniste era ca va ploua si ca atunci o sa fie noroiul naibii!

Ne urcam in masina si plecam fericite ca vom face miscare la munte! Doina mai fusese pe munte prin facultate. Bineinteles ca isi amintea doar ca a fost “foarte frumos”! Mi-a marturisit ca traseul asta montan a fost principalul motiv pentru care s-a inscris in competitie! M-am molipsit cu entuziasmul ei!

Ajungem seara la o cabana de la Plaiul Foii unde ii intalnesc pe aproape toti cei inscrisi la Libra Energize – 10 echipe a cate 4 oameni  – plus organizatori si juriu. Evident ca nu-i retin pe toti. De fapt, aproape pe niciunul dupa nume. Sunt obosita si mi-e foame! Aflam cu stupoare ca la ora 22.00 cabana Plaiul Foii si-a inchis bucataria (fiind singura din zona cu asa ceva). Organizatorii au adus cu ei ceva mancare, “dar e pentru maine dupa competitie!” Altii, mai prevazatori, isi cumparasera cate ceva, dar nu eu si Doina! Noi suntem fete de restaurant, deci nu ne imaginam ca se inchide vreo bucatarie! Pana la urma, lui Petronel (Doamne, ce personaj savuros! – era unul din oragnizatori) i se face mila de noi si ne da niste paine si crenvusti nefierti! Ii voi fi recunoscatoare toata viata! Niciodata inainte sau dupa nu mi s-a parut ceva mai gustos, dar sper nici sa nu mai fiu nevoita!

Entuziasm maxim a doua zi la plecare! Toata lumea e fericita ca nu ploua si nici prea cald nu e. Ii cunosc mai bine pe ceilalti trei membri ai echipei din care urma sa fac parte: Alexandra, Octavian si Andrei. Toti mai fusesera pe munte. Andrei inca din copilarie, iar Alexandra in  alte doua competitii de gen. La Octavian nu am inteles… dar la final stiam sigur. Tineri toti si foarte speciali. Unul mucalit, altul social si altul competitiv. Si toti adevarati cavaleri (am introdus-o si pe Alexandra in aceasta categorie pentru ca asa s-a dovedit a fi si nu exista “femininul” de la ce exprima atat de bine acest cuvant!).

Majoritatea celor de acolo erau tineri si pareau foarte pregatiti pentru ce avea sa urmeze. Dar ce avea sa urmeze??? Aud iar cuvinte ca stanci, lanturi, prapastie, creasta… Incep sa am ceva emotii. Dar nu e timp de gandire ca se pleaca… Ma gandeam ca daca sunt in stare sa alerg 22 de km fara oprire, nu o fi asa o nenorocire sa merg vreo 6-8 ore. Nu??? Se pleaca… Speram la o plimbare, dar nebunii astia tineri o iau la fuga prin padure! Prietena mea Doina, la fel! La deal, in sus! In nici 5 minute imi pierd suflul! Sunt terminata! Ametesc! La naiba, si ma laudasem ca fac semimaratoane! O sa ma fac dracului de ras! Trebuie sa-mi gasesc ritmul! Fac un efort. Ma uit in jur. Din fericire incetinesc si ei pasul. Mergem grabit, dar macar mergem. A naibii panta. Nu vad nimic in jur. Il mai aud pe cate unul spunand ca “ce frumos e!”

Ma concentrez sa-mi gasesc ritmul. Ne ratacim un pic. Cand dam de cate o portiune de drum drept mi-as dori sa dureze vesnic. Sete! Deja simt sete! Cat sa fi trecut? O ora deja? Doua? Se termina padurea si apar pietre. Un altfel de urcus. Mai sacadat. Trebuie sa-ti controlezi pasii. Incepe sa-mi placa. Incep sa vad peisajul. Ma fura spectacolul lui. Nu-l descriu, ca n-am cuvinte. Baietii mereu in urma sau inainte, atenti la noi fetele. Mereu atenti! Mai vin echipe din spate care ne intrec. Mie nu-mi pasa. Normal, doar sunt outsider! Fetele se enerveaza, baietii raman calmi si cavaleri! Eu fac poze! Doar n-am ajuns pana aici si sa nu afle nimeni de pe FB! Glumesc! Le fac pentru sufletul meu! (Si da, un pic si ca sa ma laud pe FB!)

Oau! Ajungem si ne cataram pe stanci! Dam de lant, care de fapt e o sarma groasa de care ne tinem ca sa nu cadem in haul de sub noi! Ma simt ca nevasta lui Spiderman! Nu exista! Deci eu sunt!

Mai ne oprim sa ne alimentam trupurile cu “carburant” – apa, biscuiti, ciocolata, batoane cu cereale, banane! Vrummmm! Ajungem in varf! Respiram norii! Suntem stapanii universului!
Fericiti ne imaginam coborarea in alergare! Alergare! Ce bine suna. O imposibila alergare! Cum Dumnezeu poate fi vreodata coborarea mai grea decat urcarea?! (Si totusi, daca stai sa te gandesti, in viata e la fel!) Evident, la final mi-am dat seama ca teoria asta nu era valabila pentru toti pe munte – unii au preferat totusi coborarea, urcarii.

Eram epuizati! Trecusera ore, iar ceea ce venea era neasteptat. S-au intalnit doua echipe. Cea in care eram si inca una. Fiecare isi dorea sa o intreaca pe cealalta. In acesta stare de competitie acerba le-a gasit coborarea… in iad. Si au hotarat sa treaca iadul de mana.
Cand alerg, stiu ca daca nu mai pot, ma pot opri. Ma opresc si gata! Asta e! Acolo, pe stanci, epuizata fiind, la un moment dat mi s-a facut frica. Groaznic de frica! Stanca era aproape plata si prapastia se casca fara rusine sub noi. Mintea imi juca feste. Nu voi putea trece, imi spuneam. Dar ce sa fac? Nu ma puteam opri! Aici nu alergam! Nu ma puteam opri pur si simplu! Noroc cu oamenii aceia – in fata ne asteptau Eugen si Lucian, in spate ne pazeau Octavian si Andrei. Asa am reusit! Le multumesc!

Raiul l-am regasit cu totii in ciorba mancata la aceeasi masa la Cabana Curmatura. Trecusera aproape opt ore de cand eram pe munte. Ne numaram ranitii – dureri de gambe, de spate, de maini, de cap, de glezne, de degete. Talpile ne ardeau pe toti! Ne-am oblojit cum am putut si ne-am incurajat. Se lasa seara si ne inconjura frigul. Am plecat tot impreuna.
Ciorba ne-a dat aripi pentru inca vreo ora. Ultimele 60 de minute au fost pentru multi dintre noi doar mentale. Pentru ca picioarele nu ne mai ascultau.

Dupa zece ore pe Piatra Craiului, multi dintre noi aveam un mers cracanat si un suras tamp. Dar eram fericiti. Epuizati si fericiti! Castigasem cea mai tare competitie. Fiecare pe aia cu el insusi. Dar a meritat pentru ca de data asta am primit mancare adevarata, nu doar crenvusti nefierti cu paine! Multumim Petronel!

Vreau sa-i multumesc si lui Felix si lui Sorin! Aproape m-au convins, ascultandu-i cum vorbeau, ca traseul nu a fost cine stie ce! Da, cred ca mi s-a parut! A fost o gluma fratilor fata de ce va urma cica in octombrie! Va doresc succes la toti!

Autor: Ada Bucur – antrenorul tau pentru o viata sanatoasa (www.fiiok.ro)

Citeste si alte articole similare:

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu