31 iulie 2012

Ce-am invatat alergand spre copilarie

O scurta incursiune in inima Ardealului pe coclaurile copilariei mi-a provocat nu numai intrebari de genul “Unde Dumnezeu s-a scurs tot timpul si cand?” “Oare drumeagul asta asa de scurt era si cand alergam eu desculta pe el?” ci si “Ce fac oamenii astia de nu se schimba niciodata?”.

E vorba de batranii pe care-i stii de cand aveai un an sau doi si apoi zece si apoi 20 si ii vezi si cand ai 40 si ti se par la fel. Acest sentiment l-am avut eu cand m-am intalnit cu surorile tatalui meu si cu unchiul Aurel. Sunt la fel ca in urma cu 20 de ani. Cum ii vedeam la un an, cand m-au avut in grija, sau la zece, cand aveam prea multe preocupari fericite prin satele bunicilor ca sa ma uit la fetele lor, nu mai tin minte. Dar in mod sigur erau tineri. Mie nu-mi pasa atunci de tineretea lor. Dar imi pasa acum de batranetea lor, de schimbarea pe care anii nu le-a adus-o, decat facandu-i mai intelepti decat sunt eu acum.

Unchiul Aurel, care are 81 de ani si si-a pacalit moartea de doua ori, ocolind infarcturile suferite ca pe niste gripe de sezon, ne-a asteptat in curte pregatind de zor un gratar plin de carne din cea mai buna. Matusa Cornelia, care merge pe 80, se plangea ca o dor picioarele, dar nu a stat o clipa aranjand masa din curte si asezand pe masa o oala cu cinci kile de supa cu taietei de casa. Curtea stralucea de curatenie, la fel si casa, unde trona poza de la nunta lor de acum mai bine de 60 de ani. Unchiul se lauda si cu cealalta casa care a ridicat-o in urma cu 2-3 ani in satul unde s-au nascut si la care merge din cand in cand. Au sase stranepoti. Iar ei sunt slabi si vigurosi. 

“Cand a vrut doctorul sa-mi dea regim i-am spus asa: «Domnul doctor eu am dieta mea: mananc ceea ce-mi prieste!»”, povestea unchiul. Si asa face – ii place si slanina, si pita, si friptura si mujdeiul de usturoi, si untura, si cartofii, dar portiile lui de mancare sunt mici, iar cele de munca sunt din zori si pana la inserat. Noi, in schimb, paream storsi de vlaga dupa un drum cu masina de trei ore, si nu incetam sa ne plangem de caldura.

Ne-am umplut farfuriile si de cate trei ori, pana a venit matusa cu cozonacul ce l-a framantat cu o seara inainte. Mancarea are gust. Chiar are gust de mancare! Unde o sa mai gasim noi asa o supa, asa un piure, asa o friptura cu mujdei? Nicaieri, asa ca mancam… (aici chiar avem dreptate – nu mai gasim curand). Dupa cateva ore de povesti pline de haz spuse de batranii cei intelepti ne ridicam sa plecam. Ii imbratisez si-mi vine sa nu ma las dusa de acolo. Parca ei au ceva ce eu nu o sa pot avea niciodata – o tinerete vesnica si o veselie autentica. Ingredientele: mancare buna, dar in portii simtite, munca multa, dar in aer liber, si o intelegere a lumii ce le lasa chipul senin. 

Si pentru ca nu ne-am saturat am reluat experienta dupa doua zile si-n satul lui tata cu alte doua matusi. In copilarie ii vedeam doar pe ceilalti copii; acum am privit chipurile celor care mi-au daruit copilaria.
Autor: Ada Bucur – antrenorul tau pentru o viata sanatoasa (www.fiiok.ro)

Cititi si alte articole similare:

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu